Totul începe de acolo şi totul se desfăşoară în circuitul vieţii şi se încheie la fel cu acest minunat dar de a crede în minunea care este Dumnezeu, în taina care este Hristos, Fiul Lui, în minunea Paştilor care s-au apropiat cu paşi grabnici, moment care ne cheamă la gândire, la reflecţie, la simţire, la conştientizarea a ceea ce a însemnat, a ceea ce a fost pentru noi evenimentul Învierii.
Ce a reprezentat, cine a marcat şi ce a însemnat şi va însemna pentru noi sacrificiul uriaş pe care Mântuitorul l-a făcut şi prin El, Bunul Dumnezeu, în speranţa că noi, cei ce vieţuim pe acest pământ, vom înţelege şi vom încerca să ne apropiem măcar de minunea, de gândul, de îndemnul absolut care este acela al iubirii şi al iertării, al dragostei pe care am uitat-o, din păcate.
Copilăria mea a început într-un spaţiu minunat, acela al Moldovei, zona Huşilor, între viile minunate ale Dobrinei, în linişti care erau atunci de neegalat. Acolo, în schitul acela de pe dealurile Huşiului, mi-am trăit primii ani cu speranţe, cu încrederi şi cu mai puţin zbucium decât azi.
M-am bucurat de foarte multă dragoste. Bunicii mei erau nişte oameni minunaţi. Fără să vreau, compar copilăria mea cu clipele de azi şi stau la răscruce cu eforturi uriaşe de a înţelege, de a justifica ceea ce se întâmplă acum în lume. Dar parcă nu găsesc… Şi sunt nevoit să revin la perioada copilăriei, a tinereţii. În amintirea fiecăruia dintre noi acestea sunt de nepreţuit, de nedepăşit.
Copilăria, pe de o parte, rămâne capitolul superb în existenţa noastră, atunci când am avut şi şansa de a avea în preajmă părinţi şi bunici, familia în general, trăită în armonie şi în echilibru, care de sărbători era plină de bucurie. Pe de altă parte, toţi tânjim după tinereţe.
E un spaţiu extraordinar din viaţa noastră pe care e bine să-l trăim cu cea mai profundă intensitate, cu toate tristeţile şi bucuriile ei. Tinereţea rămâne unică. Singura problemă este aceea de a nu uita de Dumnezeu, de Iisus, de minunata noapte a Învierii, să nu uităm că suntem creştini. Să iubim adevărul, cinstea.
Ca actor, dar şi ca profesor, am fost foarte atent cu partea morală a profesiei mele, a implicării mele în general pe latura culturală. Scena este şi ea un amvon, de unde predicăm prin intermediul acestei arte dramatice. De fapt, având acces spre a pătrunde în ea şi de asemenea pentru a o exprima ne ghidăm după principii şi crezuri umane care capătă consistenţă prin vigoarea scenei.
E o şansă extraordinară să poţi vorbi atâtor oameni, dar este şi o imensă răspundere morală. Am crezut că teatrul este această biserică în care putem sluji cu devoţiune şi unde încercăm să spunem adevărurile aşa cum sunt ele, crude uneori. Suntem responsabili să le arătăm şi să le spunem. Dacă vom fugi de ele, dacă vom încerca să cedăm în faţa facilului, în faţa comercialului, va fi foarte greu.
Actoria este o profesiune minunată, care cere în primul rând multe sacrificii. Trebuie să uiţi de tine la un moment dat şi să îţi dai seama că tu rişti mijlocul prin care alţii se pot bucura şi lumina şi pot înţelege viaţa.
Prin teatru poţi îndruma într-un anumit fel pe cei care te privesc şi ascultă. Actorii trebuie să fie slujitorii Adevărului, ai cinstei, ai dragostei şi aceasta o putem spune, o putem arăta.E un mare privilegiu care ni s-a acordat şi care ne obligă în acelaşi timp.
Valoarea absolută în care cred este cea creştină. Este slujirea lui Dumnezeu, a Fiului Său, slujirea celor şi-au dedicat viaţa minunii acesteia care se numeşte credinţă.
Am încercat şi am sperat şi mă simt întotdeauna dator cu cât pot să spun că, din păcate, ne depărtăm cu prea mare uşurinţă de răspunderile noastre, de înţelegerea cu adevărat a lucrurilor bune, de promovarea lor, de purtarea unui stindard care este de fapt o moralitate absolută pe care credinţa şi legea vieţii ne-o impun.
Uităm şi se pare că suntem luaţi de valul nebun al evenimentelor, de înscrierea noastră în acestea, socotite de mulţi drept bune, dar care nu sunt chiar aşa. Trăim o luptă în interiorul acestei lumi, poate cea mai cruntă bătălie dintre Dumnezeu şi satan. E lupta pentru învierea noastră.
Ea reprezintă cea mai însemnată lucrare, uriaşă, de încununare a suferinţelor dar şi a izbânzilor omeneşti. E vorba despre sfârşitul atât de dureros al lui Iisus dar şi de deschiderea spre altă lume pe care ne-o aduce învierea Lui.
Învierea ne oferă trecerea acestui prag spiritual, pragul dintre moarte şi viaţă. Să nu o ratăm.
Hristos a înviat!
