Spaimele care-l încercau pe Avraam noaptea căpătau chipuri hidoase de mirese cu bot de câine. Îl lătrau sub lună plină şi lătratul semăna a urlet de lup. „Poate vârsta”, se gândi. Avea 140 de ani şi Isaac era mai tânăr decât el cu un secol.
Îşi dorea pentru fiu o mireasă adevărată. Perspectiva unei mirese din Canaan îl umplea de groază şi se gândea la jugul nepotrivit ca la un blestem final. Îl ridică pe Eliezer din pat, îl puse pe cămilă, umplu celelalte cămile cu lucruri scumpe, dădu binecuvântarea în fugă şi apoi se întinse la umbra cortului în aşteptare.
Rebeca era la fântână, Eliezer ceru o sorbitură de apă pentru el, dar Rebeca nu ştia ce înseamnă măsurile mici. Scoase 40 de găleţi de apă din fântâna adâncă, adăpă cămilele, îi puse şi robului una în faţă şi râse…
Propunerea de căsătorie prin procură îi stăvili râsul, iar fratele Laban făcea socoteli. Era tânăr, dar măsura totul monetar. „Fiecare lucru îşi are preţul lui”, zicea, privind la sacii ghiftuiţi cu aur de pe cămile. Rebeca făcea toţi banii, numai că ea nu-i dorea. Răspunse cererii în căsătorie fără să mai despice problema în patru.
Avea dreptul să ştie unde se duce şi cu cine se mărită, dar nu se folosi deloc de dreptul acesta. Plecă 800 de kilometri călare pe o cămilă, cu mâna la ochi, protejându-i de nisipul deşertului. Câteodată i se părea că lacrimile sunt de vină pentru că o usturau roşiatic.
Şi-l imagina pe Isaac – frumos, cu ochii negri, înalt, bun, blând şi sfânt şi nu ştia ce-şi dorea cel mai tare. Era hotărâtă să-l iubească încă de acum, deşi fusese învăţată de mică faptul că trebuie să se îndrăgostească abia după…
„Vine ea, dragostea”, râdea taică-său, „numai să aibă avere şi să fie din butuc bun.” În lumea ei, căsătoria era o afacere în care sufletul conta puţin. Acum era curioasă. Îl întreba pe morocănosul Eliezer despre Isaac. Voia să ştie multe, tot mai multe şi încerca disperată să potrivească ce afla cu ce-şi dorise în nopţile nedormite de adolescentă…
Ajunseseră aproape de corturile lui Avraam când a ridicat ochii din visarea aşteptării înfrigurate.
„Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?” Isaac zâmbea… şi zâmbetul lui îl mai văzuse ea undeva, îl mai auzise undeva – în pieptul ei zbuciumat de apele iubirii ce începeau să se limpezească şi să se liniştească, retrăgându-se iarăşi în matca vieţii. Avraam zâmbea şi el, şi Dumnezeu zâmbea, şi toţi se pregăteau de nuntă…
