Cineva mă întreba acum ceva vreme de ce am această atitudine aproape ostilă față de legalism, că legea trebuie respectată și ne ajută. Ei bine, legea e ceva iar legalismul e altceva. Legalismul în ceea ce privește viața noastră spirituală este elementul care se opune libertății pe care harul o dă, bucuriei mântuirii și tot legalismul întreține formele și stereotipurile religioase. Nu vorbesc despre lege ci despre legalism. Un alt dezavantaj al legalismului este acela că micșorează aportul lui Dumnezeu la planul de mântuire, care este total, complet și perfect și dă omului putințe, roluri și activități „de completare” unele din ele des exprimate prin sintagma greșită „dar și tu trebuie să-ți faci partea ta”.
Dacă „acrește” ceva pe credincios și îi face de nesuferit, scorțos și încruntat acela este legalismul. Se străduiește din toată ființa să se facă iubit lui Dumnezeu mai mult, deși Dumnezeu declară „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu”. Deși creștinul acceptă că Dumnezeu face totul desăvârșit și bun, insistă totuși „să își aducă contribuția”. Deși declarăm sus și tare că singura cale de mântuire este Isus Hristos și că El a plătit toate păcatele omenirii, ne trezim încercând să ne mântuim prin faptele noastre și încercând să plătim și noi din datorie.
Legalismul e o robie a credincioșilor pentru că nu îi lasă să se bucure de eliberarea deplină și completă a Mântuitorului. Lanțurile sale sunt grele și ne irită și ne face irascibili de la purtarea îndelungată și inutilă. Face din acele ființe care ar trebui să trăiască cu bucurie, niște oameni plouați și nefericiți. Nefericiți nu din cauză că nu sunt mântuiți, ci din cauză că se uită la urmele lanțurilor cu care au fost legați și se comportă în continuare ca cei înlănțuiți.
Încercarea de a Îl înlocui pe Dumnezeu e treabă grea. Să faci „o parte” într-un plan așa de mare este împovărător. Să plătești „o parte” dintr-o datorie așa de mare e epuizant și frustrant dar cu toate astea insistăm „să ne facem partea”, insistăm să Îl înlocuim măcar puțin pe Dumnezeu.
Nu știu cât de mult obișnuiți să vă uitați și să analizați fețele oamenilor care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar eu o fac adesea. Ciudat este că deși afirmă fericirea, bucuria, dobândirea comorii, sunt triști, apăsați și mult mai încruntați, anxioși și irascibili decât media celorlalți oameni. Ce ciudat este să pretinzi a fi copil de Dumnezeu dar să nu se vadă deloc asta și nu pentru că nu ai fi, ci pentru că nu știi cine ți-e Tatăl, nu cunoști ce a făcut El, ce putere are și câtă dragoste a investit. Să ai mereu mentalitatea că mai trebuie să faci ceva pentru mântuirea oferită în dar, că trebuie să te pedepsești, autoflagelezi, măcar verbal.
Un fiu sau o fiică de rege va ști cine este, își va cunoaște clar atribuțiile și statutul și va trăi conform rangului său. Nu va merge ca râma prin pulbere, nu va avea mentalitatea de victimă sau de datornic pentru că știe cine îi este tată și cunoaște că s-a născut din el. Asta îl face să fie prinț sau prințesă și nu se va comporta ca un curtean de rând, ci ca un fiu de rege. De multe ori, noi care ne naștem din Dumnezeu prin voia Sa, nu realizăm că suntem din El, că suntem fiii și fiicele Sale și ne comportăm ca și când am fi robi, deși suntem liberi. Uităm că unul din scopurile Mântuitorului a fost să facă ce le era imposibil oamenilor – să împlinească legea perfect. Uităm că Regele a plătit toată datoria cunoscând și trecutul și viitorul nostru și căutăm prin mentalitatea și comportamentul de robi să impresionăm pe Cel ce ne cunoaște deplin. Ce infantili spirituali putem fi…
Dragii mei. Robia legalismului este grea și inutilă. Cei care încearcă să își mai plătească din păcate, să își mai achite polițe vechi, să compenseze prin falsă evlavie comportamentul de rob pe care îl au își îngreunează viața spirituală și pământească degeaba. Își iau pe umeri poveri grele care nu trebuie cărate pentru că Hristos le-a purtat. Legalismul este o boală a religiei moderne și a fost pe religie de când este ea. Să te rogi doar în genunchi, să te rogi în picioare, să nu porți cravată, să nu ai aia, să nu faci aia, să stingi lumina la ora cutare, să spui așa, să nu spui așa, să porți fusta până la papuc, să faci un anumit număr de copii, să te însori la o anumită vârstă, să ai sau să nu ai barbă și alte și alte forme legaliste inutile. O boală care ne face să ne mișcăm greu, să avem dureri multe și să ne fie mutra acră. Boala aceasta poate fi vindecată doar în părtășie cu Tatăl în intimitatea cămăruței noastre. Dacă nu îl cunoaștem pe Tata, dragostea Sa, puterea Sa, statutul Său și al nostru nu avem cum să ne bucurăm de calitatea de fii. Vom fi fii și fiice dar ne vom comporta ca robii, ori ce Tată s-ar bucura să își vadă copiii încercând să îi cumpere dragostea?
Da, trebuie să trăim frumos înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Trebuie să fim sfinți pentru că El este Sfânt. Trebuie să trăim moral și curat dar nu pentru a ne plăti păcatele, nu pentru a primi iertare, nu pentru a ne face mai plăcuți și mai iubiți, ci pentru că suntem de viță nobilă. Noi trebuie să trăim cu bucurie viața aceasta. Bucuria aceasta poate veni doar dacă îl cunoaștem pe Tata și dacă ne asumăm identitatea trăind asemenea Lui și Fratelui nostru mai mare. Nu mai trăiți pentru a plăti păcate, că sunt deja plătite. Nu mai trăiți ca să fiți iubiți mai mult, pentru că sunteți deja iubiți deplin. Nu mai trăiți ca să „vă faceți partea” pentru că totul a făcut El. Nu încercați să îl completați pe Dumnezeu, ci să Îl cunoașteți și cunoscându-L să trăiți asumându-vă acea identitate de fii sau fiice. Trăiți cu bucuria că sunteți Copiii Celui Prea Înalt. Vrem să Îl cunoască oamenii pe Dumnezeu și să fie eliberați? Foarte bine, atunci să ne asumăm identitatea și să trăim ca atare.
Ești liber, nu mai ești rob, trăiește deci cu bucurie onorând și glorificând pe Dumnezeu. Legalismul nu înseamnă robie față de Hristos ci față de noi înșine.
