Mă uitam zilele trecute la chipurile oamenilor de pe stradă. Mulți oameni triști. Alții îndurerați chiar. Nu sunt deloc puțini cei ce suferă. Fac parte din societatea noastră și au dreptul să zâmbească și să fie fericiți. Dar când viața oferă aleatoriu griji și dureri și te trezești că faci parte din cei mulți și-mpovărați?
Până la urmă toți facem parte, într-o zi, din categoria asta. Mai devreme sau mai târziu, poate chiar azi.
Poți îndura nenorocirile care vin din afară, sunt ca niște accidente. Dar să suferi din vina ta, asta e cupa cea mai amară. Hristos ce vină a avut? Vina noastră, a tuturor. El, personal, niciuna.
Lucian Blaga avea propria idee despre suferință, e posibil să suferi de prea mult suflet, prea multă empatie? Posibil.
Dintre toți scriitorii români, cred că Emil Cioran a suferit cel mai mult. El însuși spunea că a suferi este modul de a fi activ fără să faci ceva. Când ești atât de departe de Dumnezeu nu poți fi fericit oricât ai încerca.
Durerile fizice îți chinuie trupul iar celelalte sufletul. Alege între ele dacă poți. Atât timp cât ești om, nu ai cum, iar când ești om, inevitabil, suferi. Atât timp cât vrei să faci binele, suferi. Atât timp cât vrei să iubești iar suferi. Atât timp cât slujești, suferi din nou.
Alexandru Macedonski spunea așa: „Nimeni nu a iubit cum am iubit eu. Nimeni nu a suferit cum am suferit eu. Toți spunem așa și toți avem dreptate.” Limita este legată individual de fiecare persoană în parte. Intensitatea suferinței este personală, nu poate fi judecată din afară.
Și, mai ales când Îl iubești pe Hristos, suferi. Dar cum spunea Isaia, chiar suferințele mele erau spre mântuirea mea. Dumnezeu când te mântuiește nu te scutește de suferință. E un jug care trebuie purtat dar merită.
Oricum fiecare om din lumea asta poartă un jug. Iar celelalte juguri sunt atât de groaznice încât ajungem să-l iubim pe-al lui Hristos.
Suferința își are vremea ei. Și primăvara. E mai aproape ca niciodată.
